Atunci când enunţă pactul autobiografic, Lejeune susţine că întreaga problematică pe care o are de discutat va fi privită din punctul de vedere al cititorului. Aşadar, textul şi mecanismele textuale joacă un rol secund, aproape inexistent în această chestiune. Cu alte cuvinte, Lejeune ar putea spune că depinde de noi dacă vrem să pactizam sau nu, pentru că este alegerea noastră. Dacă adoptăm pactul, şi sunt indeplinite minimele caracteristici formale pe care el le enumeră (cele mai importante fiind identitatea numelui autor-personaj-narator şi faptul că nu apare inscripţionat “roman” în subtitlul cărţii), atunci textul este o autobiografie.
Această concepţie pe care noi am simplificat-o aici, în mod vădit, a devenit însă, “locul de joaca” al autorilor de literatură. Cezar Paul-Badescu, spre exemplu, scrie o carte, Luminiţa, mon amour, bazată tocmai pe acest aspect. În primul rând, nu-şi intitulează cartea roman. Apoi, creează o identitate de nume între autor-narator-personaj. Iată cititorul pus într-o situatie dificilă. Avem de-a face cu o autobiografie? Respectând pactul lui Lejeune, se pare ca da. Mulţi critici de întămpinare, mai ales, respectând acest pact, au găsit imediat o identitate (care depăşeşte planul narativ-auctorial) între Luminiţa şi fosta soţie a scriitorului. Senzaţional, au spus ei, Cezar işi face fosta nevastă albie de porci, mai mult, vorbeşte despre un profesor de la Litere ascuns sub iniţialele I.M.C., şi asa mai departe. Nu mai trebuie amintit că prefaţa cărţii se bazează, în principal, tocmai pe acest aspect, folosindu-se exact de aceste argumente.
În sfarşit, romanul capătă o întreagă tentă telenovelistică, aparent din cauza lui Lejeune. Bineînteles cî lucrurile nu stau aşa; cei care adoptă concepţia de mai sus sunt aceeaşi cu cei care au spus şi despre Daniel Abagiu că este o autobiografie (sub influenţa unui pasaj din roman care susţinea: “Daniel Abagiu sunt eu, Cezar Paul-Badescu”.). Or în această carte, Daniel se transformă într-un fluture. Să-l banuim pe CPB de capacităţi metamorfotice?
Dar să revenim la pactul autobiografic al lui Lejeune. Ca un veritabil adept al criticii receptării, teoreticianul susţine că pactul acesta este mai degrabă un mod de lectură decat un tip de scriitură, un efect contractual, variabil din punct de vedere istoric. Nu putem nega aceasta definiţie, aşa cum nu putem aduce obiecţii suficiente în legatură cu acest pact, interesat nu de ceea ce este autobiografic într-o operă literară, ci de felul în care noi putem percepe un text ca fiind sau nu autobiografic.
Atunci când numele personajului este identic cu cel al autorului, posibilitatea ficţiunii este exclusă, susţine Lejeune. “Chiar dacă povestirea este din punct de vedere istoric complet falsă, ea va fi de ordinul minciunii şi nu al ficţiunii.”
Fară a fi în totală contradicţie cu această idee a lui Lejeune, unii critici au pus-o totuşi la îndoială sub diferite aspecte. În primul rând, ceea ce susţine teoreticianul, vor spune ei (şi noi peste umărul lor) nu este un argument pentru pactul autoficţional aşa cum vrea Lejeune să ne determine să credem, ci dimpotrivă, o consecinţă, care, deşi firească, nu poate prelua din eter o valoare justificativă. Profitând de această inconsecvenţă (nu cred că o putem denumi în mod definitiv ca eroare), critici precum Doubrovsky au formulat un pact alternativ, botezat autoficţional. Autoficţiunea, va spune Doubrovsky porneşte de la o persoană reală pentru a creea un personaj. Din acest punct de vedere, autoficţiunea seamănă cu autobiografia pentru că nu este ficţiune în sensul primar al termenului, ci o ficţionalizare. Daca ficţiunea se depărtează de la realitate pentru a creea o alta, ficţionalizarea porneşte de la realitate pentru a o recrea. Ceea ce face pactul autoficţional al lui Doubrovschy e să fie complementar celui autobiografic. Nu vrea să-l înlocuiască, ci mai degrabă să-i restrangă sfera de aplicabilitate prin identificarea unor mecanisme textuale, deci proprii scriiturii ca artă, care sunt specifice autoficţiunii şi nu autobiografiei. Ceea ce face Doubrovschy de fapt, prin pactul său, este să creeze o instanţă represivă şi opresivă pentru pactul lui Lejeune.
În realitate, însă, a compara cele două pacturi e ca şi cum ai compara mere cu pere. Primul vorbeşte despre o convenţie pe care cititorul o stabileşte şi care vizează un anumit mod de lectură, cel de-al doilea se referă mai degrabă la mecanisme inerente textului precum şi la relaţia dintre autor şi produsul său.
Dar o asemenea comparaţie poate fi utilş pentru stabilirea unor probleme şi pentru a motiva răspunsul nostru vizavi de ele. Referindu-ne din nou la romanul lui Cezar Paul-Badescu, integrarea lui în genul autobiografic pare să nu ne satisfacă orgoliul nostru de cititor uneori elitist, pentru că nu înţeleg de ce pe mine, ca receptor m-ar interesa viaţa lui CPB. Acest aspect poate fi interesant pentru unii dintre prietenii lui, pentru amatorii de can-can, pentru ”personajele” din carte etc., însă pe mine pur şi simplu nu mă interesează. Însă şi aceştia s-ar putea sa fie dezamăgiţi. Ar putea descoperi că adecvarea la realitate pe care şi-au imaginat-o, nu se realizează decât într-o mică măsură. În atare context, şi conform pactului autobiografic, l-ar putea acuza pe Badescu de faptul că a falsificat adevărul, că a minţit. Şi, la urma urmei, o autobiografie mincinoasă este una proastă, nu?, din moment ce acest tip de scriitură exclude ficţiunea care ar putea-o “salva”.
Să ne imaginăm, de dragul deconstrucţiei postmoderne, că Bădescu ar fi supus unui proces literar public în genul celor la care a fost supus Gustave Flaubert în Franta secolului al nouăsprezecelea, sau Miller în America secolului douăzeci. Cum s-ar putea apăra scriitorul de acuzaţia ca şi-a denigrat soţia şi i-a distrus imaginea publică, ţinand cont de faptul că opera sa nu este una de ficţiune totală? Desigur, acest joc pe care l-am propus noi aici are o miză mai serioasă şi se referă la principalul aspect care ne interesează, distincţia dintre autobiografie si autoficţiune. Dacă prima este în esenţă ne-literară şi non-artistică, cea de-a doua, aparţine domeniului larg al fanteziei omeneşti. Fără să fie ficţiune în sens strict, autoficţiunea este totuşi un gen care intră în sfera operelor artistice. În definitiv, acesta ar putea fi răspunsul apărării în cazul virtual al lui CPB. În continuare, vom încerca să argumentăm.
Dacă autobiografia este un tip de scriitură cu funcţie explicativă prin raportare la realitate, la viaţă, aşadar (scriitura şi viaţa sunt două lumi distincte, dar contigue) autoficţiunea îmbină realul şi scriitura. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu două lumi suprapuse, despre care nu poţi susţine nici că sunt una şi aceeaşi, nici că sunt total diferite, deoarece se realizează un proces (complex) de anulare a identităţii fiecăreia, orice raportare a textului la viaţa, şi invers, fiind inoperantă. Mai mult decât atat, ideea de bază a autoficţiunii este că îmi trăiesc scriitura, spre deosebire de cea a autobiografiei care susţine că îmi scriu viaţa trăită. În autoficţiune, scriitura are un caracter performativ, în sensul scriiturii angajate, înscrise în real şi capabile sa îl transforme. Are loc o disoluţie a graniţelor dintre realitate şi universul diegetic, constituindu-se ceea ce Paul Ricoeur ar putea numi o « cvasi-lume » , paralelă şi autonomă.
În altă ordine de idei, CPB este şi el un demiurg, la fel ca scriitorul de ficţiune, dar nu în sensul că ar creea o lume ci în sensul cş recreează lumea, adică respinge realitatea pentru a impune lumea sa, în fapt, o viziune personală care trebuie luată ca atare. Autorul de autoficţiune nu mai înţelege lumea în forma pasivă a percepţiei, ci, dimpotrivă, sub aspectul activ al imaginaţiei, sub forma realului recreat. După cum am mai spus, nu recrearea realităţii e importantă, ci suprapunerea dintre aceasta şi forma sa recreată care este discursul literar. Desigur, putem spune că acest proces creează o oarecare incertitudine, dar aceasta se referă la textulul însuşi care cuprinde ambele realitaţi şi nu la realitate, aşa cum ar fi cerut imperativ autobiografia.
Sub alt aspect, între autoficţiune şi autobiografie se mai poate face o diferenţa, de natură cronologică. Dacă autobiografia este o naraţiune de la origini până în momentul scriiturii, în general în ordine cronologică, autoficţiunea nu respectă linearitatea, lucru produs de ceea ce Doubrovsky numeşte ”intensitatea narativă”. Scriitura autoficţionala va lua de multe ori aspectul romanesc fiind dominată de o convenţie care impune procedee ale romanului de tipul prolepsei, analepsei, naraţiunii ca rezumat sau ca relatare etc. Astfel, timpul autoficţiunii nu va fi tributar celui real, aşa cum se întâmplă în autobiografie, pentru că nu derularea vieţii e importantă, ci derularea textului literar. Cu alte cuvinte, autoficţiunea începe acolo unde se termină autobiografia, în prezentul scriiturii*, pentru că dimensiunii retrospective a autobiografiei i se substituie o dimensiune constitutivă de genul : trăiesc ceea ce povestesc, acum şi aici, în acest spaţiu. Faptul că pare că am trait acest lucru, pare a spune autoficţiunea, e doar o coincidenţă, pentru mine, ca autor, nefiind important timpul regasit ci timpul recreat. Dacă autobiograful are viaţa în spatele său, ca origine şi substanţa a operei sale, pentru scriitorul de autoficţiune memoria nu are un rol fundamental, ci doar o importanţă relativă. Autoficţiunea îi permite naratorului să arunce în deriziune pactul sincerităţii, punând în schimb accent pe efectul de sinceritate şi pe efectul de realitate, asa cum le-ar teoretiza Cartarescu şi, respectiv Barthes. Din nou, revenim la o distinctie pe care am mai făcut-o. Biografia este bazată pe pacturi care se stabilesc între text şi cititor prin referire la realitatea extratextuală, în timp ce autoficţiunea se raportează la efecte şi convenţii care merg din planul textului către autor, evitandu- se astfel, realitatea.
Revenind la timpul celor doua tipuri de scriitură, trebuie precizat că cel autoficţional este unul romanesc, maleabil. Dacă în autobiografie subiectul ştie concomitent cine este şi cine a fost, în autobiografie, subiectul inventează cine a fost pentru a construi ceea ce este acum. Cu alte cuvinte, apare o identitate în curs, care corespunde unui subiect care se postulează, aşa cum în Luminiţa, mon amour, Cezar devine, suferă schimbari de care nu este conştient. (nici măcar în finalul cărţii). Personajul nu-şi face o autoanaliză mai mult sau mai puţin făţişă, aăa cum se întamplă în Confesiunile lui Rousseau, ci se lasă pe măinile cititorului pentru a fi descoperit. Iar acesta, la rândul lui, trebuie să urmărească şirul evenimentelor, firul narativ, pentru a putea face corelaţii logice ce-l pot ajuta la descifrarea misterului.
Autoficţiunea substituie relaţiei de identitate între narator-personaj-autor a autobiografiei, o relaţie de ipseitate. Personajul este un alter-ego al autorului, sau mai bine spus, autorul insuşi, dar gândit în lumina ficţiunii, un fel de eu impersonal şi public asemanator cu cel din din filozofia heideggeriana. De altfel, această identitate polimorfă şi în progres este cea care îndepărtează subiectul autoficţional de cel autobiografic, apropiindu-l, în acelaşi timp, de subiectul liric. Eul autoficţional este un eu multiplu, recreat continuu care propagă, convenţional distincţia persoană-personaj specifică autobiografiei, cu intenţia unui joc postmodernist. Se realizează astfel şi o dihotomie de tip filozofic între autobiografie şi autoficţiune ; dacă în prima scriitorul işi scrie viaţa pentru a transmite un fel de scrisoare pe care o citeşte toata lumea pentru că nu reuşeşte să ajungă la adevaratul destinatar (aşa cum spune Lejeune despre Confesiunile rousseauniene), cu scopul de a găsi sensul destinului său, în a doua, scriitorul încearca să-şi trăiască scriitura pentru a descoperi sensul lumii create.
Conchizând, autoficţiunea este o ficţionalizare a experienţei trăite a unui autor care nu-şi asumă niciodată ficţionalitatea, textul prezentându-se mereu ca un discurs factual, şi nu ca o întamplare imaginară. Autoficţiunea este, în esenţa, o distrugere a graniţei dintre realitate şi ficţiune, un discurs aparent autobiografic, dar unde pactul lui Lejeune este continuu contrafacut prin inexactităţi referenţiale.
Chiar şi sub acest aspect, însă, pactul autobiografic işi păstrează legitimitatea ca mod de lectură. Şi tocmai pe acest lucru s-a bazat Cezar Paul-Badescu în scrierea romanului Luminiţa, mon amour. În definitiv, a fost o strategie de marketing foarte reuşită (nu ştiu dacă realizată în mod conştient sau nu), ceea ce a oferit unei carţi bune, cred eu, şansa de a fi citită de « lumea literară ». Însă, păstrarea pactului autobiografic într-o formă care îl exclude pe cel autoficţional nu poate aduce numic poztiv. Limitarea interpretării doar la atat restrange multiplele valenţe de care un roman bun ar trebui să se bucure la lectură. Pentru că până la urmă, Luminiţa, mon amour, nu trebuie să ne spună ce a trait Cezar Paul-Bădescu autorul, omul, ci să stabilească o relaţie între ea însăşi şi cititor, o relaţie pe care Barthes o vede ca fiind proprie oricărei cărţi (post)moderne, întrebarea supremă a literatutii: “Iată lumea! există sens în ea ?”
* aceasta conceptie a lui Doubrovsky, impartasita si de unii dintre comentatorii sai precum Jacques Lemasson (Ne rien laisser derriere soi), pare a integra, din acest punct de vedere, opere anterioare ideii de autofictiune, precum Confesiunile lui Rousseau, acestui tip de literatura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu